De ce te doare spatele: ce încearcă să-ți spună sistemul nervos

Mulți dintre clienții mei ajung cu convingerea că spatele are o problemă și că mișcarea o poate agrava. De obicei convingerea vine dintr-o imagine, un RMN care arată o hernie sau o uzură de disc. Imaginea e reală. Doar că, singură, nu explică de ce doare.

Ce arată RMN-ul la oameni care nu au nicio durere

O sinteză a 33 de studii, pe 3.110 persoane fără dureri de spate, a măsurat cât de des apar modificările acestea la oameni complet asimptomatici. Degenerarea de disc apare la 37% dintre cei de 20 de ani și la 96% dintre cei de 80. Bombarea de disc, la 30% și respectiv 84%.

Altfel spus, la 40 de ani o „uzură" pe RMN e mai aproape de firul de păr alb decât de o defecțiune.

Asta nu înseamnă că imaginile nu contează. Aceeași echipă a arătat, într-o a doua analiză, că modificările degenerative sunt totuși mai frecvente la oamenii cu durere decât la cei fără. Concluzia corectă nu e că RMN-ul nu spune nimic, ci că e o piesă din puzzle, nu verdictul.

Durerea e un răspuns, nu o măsurătoare

Sistemul nervos are o ierarhie simplă. Prima prioritate e supraviețuirea. A doua e mișcarea. Când creierul primește informație neclară dintr-o zonă a corpului, nu mai poate prezice ce se întâmplă acolo, iar ce nu poate prezice tratează ca amenințare.

Răspunsul lui nu e pasiv. Ca să te oprească dintr-o mișcare pe care o consideră riscantă, are patru pârghii:

Toate patru sunt măsuri de protecție, și în faza acută sunt utile. Problema e că protecția nu se dezactivează singură atunci când țesutul s-a vindecat.

Spatele devine o zonă neclară pe hartă

Există o măsurătoare simplă pentru cât de bine „vede" creierul o regiune: atingi pielea în două puncte apropiate și verifici de la ce distanță persoana le simte ca fiind două, nu unul singur.

Pe 45 de pacienți cu dureri de spate și 45 fără, pragul a fost în medie de 61 mm la primii, față de 44 mm la ceilalți. Iar cu cât pragul era mai mare, cu atât controlul motor al zonei lombare era mai slab.

Un studiu mai vechi arătase că, la durerea cronică, zona din cortex care reprezintă spatele se deplasează, iar deplasarea crește cu vechimea durerii. Are doar 10 pacienți și 9 martori, prea puțin ca să tragi concluzii ferme din el singur, dar merge în aceeași direcție.

Practic: un spate care doare de mult devine neclar pe harta internă a corpului. Iar creierul protejează exact ce nu vede clar.

Se reconstruiește prin expunere gradată, nu prin forțare

Vechea regulă de sală, „no pain, no gain", e exact opusul a ce funcționează aici. Reformularea corectă e: înțelege durerea, ca să poți progresa. Expunerea gradată e un principiu împrumutat din psihologie și adoptat în recuperarea musculo-scheletală. Reintroduci mișcarea în doze pe care sistemul nervos le acceptă ca sigure, apoi crești de acolo.

Partea cu „atenție la ce simți" nu e decorativă. Dacă problema e o hartă neclară, atunci mișcarea făcută conștient, nu pe pilot automat, e chiar mecanismul prin care se limpezește harta. Nu e un accesoriu peste antrenament, e o parte din el.

Când nu e despre asta

Nimic din ce ai citit mai sus nu se aplică dacă apar semnale care cer un medic, nu un antrenor: durere care coboară sub genunchi pe un traseu clar, amorțeală sau slăbiciune într-un picior, durere accentuată de tuse sau strănut, durere care nu scade deloc în repaus și te trezește noaptea, febră, scădere în greutate fără explicație, orice modificare în controlul vezicii sau al intestinului, ori o traumă recentă.

În oricare dintre situațiile acestea, primul pas e evaluarea medicală. Antrenamentul vine după și se construiește pe diagnosticul respectiv, nu în locul lui.

Mult din ce e mai sus poți face singur: să te miști des, în doze mici, fără să forțezi, și să fii atent la zonă în loc să o ocolești. Partea grea nu e efortul, ci calibrarea. Să știi când un disconfort înseamnă că ai crescut prea repede și când e doar corpul care redescoperă o mișcare evitată de un an. Aici ajută un ochi din afară: nu ca să-ți spună ce ai, aia e treaba medicului, ci ca să-ți construiască progresia și să vadă ce compensezi fără să-ți dai seama.